Daniel Antonesi (POVEȘTI)

 (Pagina Facebook  „Asociația pentru Persoane cu Dizabilități Daniel Antonesi” 13 decembrie 2020)

Mă numesc Dani am 23 de ani, stau într-un scaun cu rotile și mă regăsesc în aceste versuri scrise de BUG MAFIA.

Cântecul se numește „Opt zile din șapte”: „Am trecut pe lângă moarte, Am sfidat-o zi și noapte, Am făcut opt din șapte”

Aceste versuri mă duc cu gândul la naștere. Când m-am născut un medic a prezis: „dacă va trece de ziua a treia a șaptea și a unsprezecea, va trăi, dacă nu.....

„Am cunoscut cu adevărat răutatea, Mii de măști să ascundă una alta, fețe, fețe”

În viața mea, de când m-am născut și până în prezent am văzut multe fețe. Unele bune, altele rele. Fețe cu măști. Nu mă refer la măștile pe care le purtăm acum ci la cele sufleteşti, pe care unii le-au purtat fără să fie obligați în vreun fel și le poartă. Și nu sunt puțini.

Răutatea s-a făcut simțită de când m-am născut. M-am născut la şapte luni. Medicii nu au avut grijă cum trebuie de mama mea înainte de naștere. La naştere am avut 1700 grame şi am stat o lună în maternitate până am ajuns la 2500 grame. Totul era ok, analizele au ieşit bune, CT cranian bun, mâine plecaţi acasă. Ghinion... Cu o zi înainte de a pleca acasă din maternitate, o asistentă prea grăbită, din neatenție, m-a înecat cu lapte. Am făcut stop respirator şi mi-au aspirat plămânii. Stopul respirator s-a repetat încă de două ori. Am mai stat două săptămâni în maternitate ca să fiu monitorizat.

De atunci nimic nu a mai fost la fel. Viitorul a fost scris. Cu toate astea am sfidat moartea și trăiesc opt din șapte în continuare. Începând de la medici la asistente, rude, prieteni, cunoștințe toți au dat verdictul: NU ARE ŞANSE. Am ajuns într-un scaun cu rotile cu diagnosticul tetrapareză spastică.

„Când fără șanse, am oprit totu-n loc, Şi am făcut, cum am făcut, paradis din foc”

Dumnezeu a avut grijă și are! De la șase ani mi-a dat prieteni buni într-un în loc foarte special care se numește Hospice. Acolo am trăit și am învățat de toate cu bune și cu rele. Toți oamenii întâlniți în acest paradis, au fost speciali.

Dar la un moment dat, când am avut nevoie, a apărut un om și mai special. De la el am învățat unitatea, să împart cu alții, să-i ajut pe alții. Am râs am plâns jucând teatru la propriu și la figurat, trăind zeci de experiențe reale pe care le voi ține minte toată viața. El m-a făcut să visez dar și să cred că visul poate deveni realitate, iar versurile care urmează parafrazează ceea ce am zis: „Flacăra din mine arde, Ea mă împinge mai departe, Mă hrănesc mereu cu fapte, Arde 8 zile din 7, Locomotivă vie pe viață dedicat, Activat sunt focusat, Ca un lup înfometat”

Nu mă voi lăsa până când nu îmi voi îndeplini visul. Sunt ca o locomotivă vie gata de o cursă lungă. Pentru asta am înființat împreună cu mama mea și câțiva prieteni o asociație. M-am activat şi m-am focusat pentru a face posibil ca visul să devină realitate. Sunt ca un lup înfometat după activitate: școală, formare profesională, hobby-uri (teatru, muzică, film, radio).

„Torn asfalt, beton și acum pun presiune, Tot cu laserul pe ei, soldat în misiune.”

Ca să fac tot ce mi-am propus trebuie să pun presiune pentru a elimina toate țintele inamice (barierele) care stau în calea mea.

„Câteodată somnul e un lux, Atunci vezi cine-i piatră, cine-i flux, Când întunericul te vrea distrus, Un plus e, că multe adevăruri se arată după apus.”

Deodată a apărut întunericul, și multe din lucrurile pe care le trăiam, s-au dărâmat ca un castel din cărți de joc. S-au spulberat pur şi simplu. Tot ceea ce am muncit s-a risipit. Visul de a mă înscrie la liceu, trupa de teatru, întâlnirile cu prietenii, etc. A apărut întunericul și a pus stăpânire pe tot și a desființa tot ce era frumos și dădea un sens vieții. Întunericul ăsta, mai este întruchipat și de o persoană căreia nu îi pasă, care a călcat totul în picioare fără să îi peste de nimeni și de nimic.

Acum am realizat că prietenii care au rămas, chiar și cei care s-au stins, sunt pietre. Fac parte din viața mea și le mulțumesc. Alții au fost doar flux, au venit au luat ce au vrut și sau retras. Acum în lumina apusului văd câteva adevăruri, oamenii poartă şi măști sufletești. Unele lucruri aparțin trecutului și acolo trebuie să rămână.

Există un viitor, un nou început, o nouă șansă.

„Multe fețe rânjesc când îți e mai greu, Dar încă din liceu regizam la filmul meu, (apropo mi-ar fi plăcut să fiu și regizor) Filmul meu, familia, muzica, Mă țin deasupra” (și-aș mai zice Dumnezeu. n.a.)

Când povestesc oamenilor despre ceea ce îmi doresc să fac, rânjesc la propriu. Unii mă întreabă: „Și cum vei reuși să faci asta? Tu nu te îmbraci singur, nu mănânci singur, nu mergi singur, nu faci nimic singur. Cum să faci aceste lucruri? Nu vei reuși!”

Şi din nou apare un vers anterior: „Activat sunt focusat, Ca un lup înfometat”

Voi reuși pentru că eu am regizat deja propriul meu film. Am familia aproape, iar muzica mă inspiră, mă eliberează și mă ține deasupra.

Iar acum în final punctul culminant al piesei și ceea ce vreau să vă transmit reiese din versurile următoare:

„Lumea zice, zice multe, Dau mai tare muzica în căști,

Am traseul clar în minte și trec printre miile de măști,

De la zero, doar cu o viață,

Pas cu pas merg și atunci când toate, toate dor,

Dacă și tu simți ca mine ne vedem la nivelul următor”

Nivelul următor este susținerea mea și a prietenilor mei. Vrem să fim independenți, atât cât ne permite handicapul să fim. Să facem, școală, cursuri, să muncim, sa avem o locuință a noastră sa avem un serviciu care să ofere îngrijire, să ne si distrăm un pic...

Aveți posibilitatea de a schimba viaţa unor tineri cu dizabilităţi şi de a contribui la realizarea unui vis, donând în contul Asociaţiei „Daniel Antonesi”, 10 lei, 50 de lei, pic cu pic se face multul. RO23 RNCB 0058 1687 8326 0001.

Ne puteţi ajuta și dacă distribuiți și dacă daţi Like paginii.

Eu vă mulțumesc pentru că a-i citit povestea mea! .

Toate reacţiile:

625625